Arhiva zilnică: Ianuarie 19, 2012

TELEFONUL MOBIL de Mihai-Athanasie Petrescu

Motto: … Flǎcǎri…ard în flǎcǎri / când îmi spui că mă doreşti

– Pe cuvânt cǎ asta e ultima datǎ când mai merg cu echipa… Ăsta nu mai fotbal, e bǎtǎlie de stradǎ, fir-ar a naibii! înjurǎ cu nǎduf Horia.

De mai bine de o orǎ, Horia Câru se învârtea disperat printr-un cartier cu cǎsuţe frumoase, dar întunecate. Dupǎ terminarea meciului, mulţi dintre colegii lui de galerie, înfierbântaţi de zaibǎrul pe care îl trecuserǎ dincolo de porţile stadionului ascuns în pungi etanşe de plastic, provocaserǎ o micǎ încǎierare cu suporterii Drapelului Albastru. El, Horia, o fire mai puţin bǎtǎioasǎ, reuşise sǎ se strecoare pe o strǎduţǎ lateralǎ, dar, din cauza întunericului, se rǎtǎcise.

– Sǎ-i ia naiba şi pe ǎia care inventarǎ nocturna! înjurǎ el din nou. Poate pe zi mǎ mai descurcam eu, dar aşa…

Şi bǎrbatul continuǎ sǎ umble în neştire, amintindu-şi de meciul pierdut de echipa sa favoritǎ. Oltenii dominaserǎ optzeci de minute, încurajaţi frenetic de concetǎţenii lor, suporteri veniţi cu multe autocare sǎ vadǎ o nouǎ victorie, marcaserǎ de douǎ ori, dar localnicii, dupǎ ce, cu calm, se lǎsaserǎ atâta timp înghesuiţi în propriul careu, se încinseserǎ brusc, marcând de cinci ori. Noul imn al galeriei, “Flǎcǎri, ardem în flǎcǎri, cu oltenii noi ţinem!” se stinsese. “Exact cum se zice, aprecie Horia; îs greu ardelenii de pornit, dar…”

Pe când încerca sǎ descifreze, la lumina palidǎ a telefonului celular denumirea unei strǎzi de pe plǎcuţa fixatǎ de un gard, în spatele lui se auzi:

– Psst! Domnu’!

Microbistul venit din Oltenia se întoarse surprins. La o jumǎtate de metru de el era o femeie blondǎ, îmbrǎcatǎ cu ceva deschis la culoare şi scurt, extrem de scurt, cum remarcǎ Horia.

– Cine, eu?

– Da, dumnievostrǎ… Avieţi un tieliefon mobil?

– Dacǎ … Pǎi, da, am, recunoscu el, conştient cǎ ea îi vǎzuse deja celularul.

– Mi-l daţi?

Omul rǎmase pe gânduri. Ştia şi el, ca oricine, cǎ cea mai veche meserie din lume era foarte rǎspânditǎ. Dar cartierul acela liniştit ar fi fost ultimul loc unde sǎ se aştepte sǎ fie agǎţat. În centrul oraşului, sau în preajma gǎrii, da, i se mai întâmplase. Dar de fiecare datǎ se depǎrtase grǎbit şi scârbit. Femeile care i se ofereau nu-l ispiteau, oricât de bine ar fi arǎtat. Şi acum se pregǎtea sǎ facǎ la fel, dar cea din faţa lui îl ţinu de mânecǎ.

– Mi-l daţi?

– Telefonul meu? Sǎ ţi-l dau ţie?

– Ie, dacǎ vrieţi…

Horia deschise gura sǎ spunǎ cǎ nu are decât un Motorola, vechi şi aproape stricat, nu putea sǎ ispiteascǎ pe nimeni. Dar în acel moment, la lumina farurilor unei maşini, o putu vedea mai bine pe fatǎ. “Bunǎ bucǎţicǎ!” îşi spuse el. Într-adevǎr, vǎzuse o femeie foarte tânǎrǎ, frumoasǎ şi bine fǎcutǎ, şi, aşa cum i se pǎruse de prima datǎ, îmbrǎcatǎ sumar. Nu avea pe ea decât un negligé, nu-şi dǎduse seama dacǎ era galben sau roz, care de abia îi depǎşea talia, lǎsându-i dezvelite picioarele lungi şi frumoase.

“Aşa tânǎrǎ şi frumoasǎ, pǎcat cǎ se apucǎ de prostii!” îşi spuse Horia. Sǎ fi învǎţat şi ea carte, sǎ fi devenit o femeie cinstitǎ, cu frumuseţea ei precis ar fi avut mult succes în viaţǎ… Dar aşa… sǎ se vânzǎ ea pentru un telefon celular!…”

– Dar sǎ ştii cǎ e un telefon vechi şi amǎrât, spuse el.

– Mere? se interesǎ fata.

– Merge el, dar nu e cine ştie ce.

– No, atunci îi fain. Mi-l daţi?

Horia profitǎ de o altǎ maşinǎ ca sǎ mai admire o datǎ fata. Era frumoasǎ, ce-i drept, dar el era însurat de atâţia ani, îşi iubea nevasta şi nu avea de gând sǎ o înşele cu prima venitǎ.

– Uite, dacǎ vrei, pot sǎ-ţi dau nişte bani. Nu am prea mulţi, reveni el imediat, cu gândul la biletul de tren pe care probabil cǎ trebuia sǎ-l cumpere dacǎ nu se mai întâlnea cu colegii de galerie, dar vreo…

– Nu vreu bani. Doar cielularul, no, ghie putieţ…

– Celularul… ǎǎǎ…

“Nu-i dau telefonul, ce, am înnebunit? Ce-i spun Nicoletei? Nişte bani, hai, trecǎ, meargǎ, dar telefonul… orşicât, se vede. Nu i-l dau!”

– Îmi pare rǎu, spuse Horia, încercând sǎ-şi desprindǎ mâneca din mâna fetei.

Dar mai trecu o maşinǎ, şi din nou farurile îi luminarǎ din plin frumuseţea.

“Frumoasǎ mai e, Doamne! Pǎcat de ea!”

– No, ştiîţ… cielularul… rosti ea din  nou.

– Ooof! “Pe trei-patru sute de mii aş putea sǎ-mi cumpǎr altul, la fel, nu-i decât o gioarsǎ. Eu mai ştiu?… Sǎ i-l dau, şi sǎ-mi pǎstrez cartela? Îşi face şi ea planul pe noaptea asta şi mǎcar zic c-am fǎcut o faptǎ bunǎ.

– Uite-l, dacǎ ţii neapǎrat, ia-l, dar îmi ţin cartela.

– No, da’ ieu cie s’fac cu iel fǎr ghie cartielǎ?

– Ei, pe naiba! Acum mai ai şi pretenţii?! se rǎsti Horia. Eu vrusei sǎ fac o faptǎ bunǎ, dar tu te-ntinzi prea mult. Hai, dǎ-mi voie, continuǎ el, trǎgându-şi mâneca. Cine vrea prea multe nu câştigǎ nimic!…

Dar o razǎ de lunǎ se opri chiar atunci pe pǎrul blond al fetei, pe obrazul ei, pe braţul ei, agǎţat de haina olteanului microbist, apoi pe neglijeul subţire, galben sau roz, cǎ tot nu se putea distinge, care, din cauza braţului întins era acum desfǎcut şi lǎsa sǎ se vadǎ…

“Aoleu, asta mǎ bagǎ-n pǎcat!” se scuturǎ Horia. Gândul la soţia lui care îl aştepta acasǎ îl fǎcu sǎ întoarcǎ privirea de la peisajul luminat de lunǎ. Timp de douǎzeci şi doi de ani vǎzuse şi admirase multe femei frumoase, dar de toate acele ispite profitase pânǎ la urmǎ tot Nicoleta. Nu putea sǎ facǎ acum o faptǎ care l-ar fi coborât în proprii lui ochi, chiar dacǎ soţia lui nu ar fi aflat nimic… Încercǎ din nou scape, dar fata îl apucǎ şi de cealaltǎ mânecǎ. Câteva clipe, Horia luptǎ disperat cu sine, cu ochii în altǎ parte, dar lumina lunii insista sǎ-i arate tot ce avea – ce nu avea – fata sub negligé-ul vaporos.

“Doamne, fǎ ceva sǎ pot scǎpa din chestia asta!” se rugǎ Horia

Dar fata, fǎrǎ sǎ spunǎ sau sǎ facǎ nimc, nu-i dǎdea drumul.

“Dǎ-mi un semn, Doamne!” continuǎ Horia sǎ înalţe rugi. “Fǎ-mǎ sǎ înţeleg ce să fac!”

În momentul acela, i se pǎru cǎ  fata fu luminatǎ de o puternicǎ luminǎ roşie, care o fǎcea şi mai aţâţǎtoare.

“Ăsta e semnul? Înseamnǎ cǎ…?” îşi spuse Horia, învins.

– Mergem la tine, sau unde? întrebǎ el.

– No, la minie! spuse, hotǎrât, fata, luând celularul din mâna celuilalt şi pornind cǎtre gardul din spatele lui. Pânǎ sǎ se întoarcǎ şi el, Horia auzi beep-urile tastelor de la telefon şi mai apucǎ sǎ socoteascǎ câte minute gratuite mai are, când fata spuse:

– Alo! Pompierii? No, vieniţ, vǎ rog, în strada Monumientului, la numǎrul 31! Ie. Mi-o luat foc casa. Vieniţ? No, mulţam fain!

Mihai-Athanasie Petrescu

16.12.2002

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Proze