Arhiva zilnică: Ianuarie 8, 2012

LA OFTALMOLOGIE

7 ianuarie 20… În biroul medicului oftalmolog Ioan Gavrilă petrecerea, dacă poate fi numită astfel, e în toi. Nici nu ar putea fi altfel, având în vedere (şi luând în considerare, cum spune Nini, tânăra lui asistenţă) că însuşi directorul spitalului, prof. dr. Leonard Datcu, era în fruntea mesei.

– Ei, Neluţule, să ne trăieşti, să nu pleci la Bucureşti, şi, vorba aia, dacă undeva e nevoie de doctori cu titlul de doctor în medicină, apoi aici e locul! toastă directorul, ridicând în lumina lămpii speciale de consult paharul cu vin rubiniu. Frumoasă culoare! aprecie el.

– Mulţumesc, dom’ director, şi dumneavoastră la fel, a fost tot ce a putut găsi sărbătoritul. Că de, fără dumneavoastră!…

În jurul mesei din cabinet se adunaseră toţi colaboratorii apropiaţi ai serviciului de oftalmologie: era şi Livia, bătrâna asistentă, Nini, dar şi doctoriţa Preda, pe care toţi o considerau ca un fel de sponsor al spitalului, soţia lui Datcu, doamna Ileana, ba chiar şi domnul Tuteaşcă, unul dintre vechii pacienţi ai doctorului sărbătorit. Friptura de porc era de soi, ca şi vinul, oferit în dar de Kitty Preda. Vin bănăţean din cel mai bun. Iar mica întâlnire colegială era o mare reuşită; nici chiar anunţul asistentei (“dom’ doctor, e un poliţai gras la uşă, cica are trimitere pentru consult”) nu putea s-o afecteze.

– Spune-i că sunt în operaţie, să vină mai târziu, ordonă Gavrilă. N-am eu timp de el acuma, dă-l în mă-sa.

Directorul, însă, mânat de sentimente patriotice, aruncă o privire în sala de aşteptare.

– Neluţule, al meu e! şopti directorul. Ştii cine-i ăsta?

– ?!

– Aaa, păi ştiţi voi ce mi-a făcut? Chiar în ajunul Crăciunului, când mi-ai zis tu, se adresă el lui Kitty, să vin devreme acasă … m-a oprit la intersecţie, la Universitate, şi dacă nu m-a frecat de mi-au mers fulgii!… Lasă-mi-l mie, îl consult eu!

– Sigur, dar…

– Ce, că mă recunoaşte? Îmi pun masca şi ochelarii. A, domnule plutonier major, al meu eşti!

Doctorul de ochi nu-l putea refuza pe Datcu, chiar dacă nu prea era de acord cu substituirea; dacă pacientul avea vreo problemă, putea un chirurg să-l rezolve? Dar de, şeful e şef.

– Deci, ia să vedem, ce avem noi aici? spuse Datcu, apropiindu-se de pacient. Aha, deci, un consult de rutină… domnu?…

– Plutonier major Ababei, se prezentă poliţistul. O fi grav, ştiţi cu rutina mea?

– Da, o uzură a rutinei datorată vârstei, mormăi medicul. Ia dezbracă-te mata, să te consult.

– Să mă…

– Da, domne, ce naiba, doar nu eşti prima dată la un control medical!?

Fără să comenteze, poliţistul îşi lepădă tot ce avea pe el, întrecând chiar şi aşteptările lui Datcu. Se întinse, cuminte, pe canapea, şi se supuse docil palpării şi controlului amănunţit; medicul nu se atinse de niciunul dintre aparatele perfecţionate aflate în cabinet, dar ajunse, totuşi, la un diagnostic.

– Soră, ia notează! îi dictă medicul Liviei. Posibile cauze ale uzurii rutinei: glezne umflate…

– Stau în picioare toată ziua, la intersecţie, lămuri agentul

– Taci, domne, că pierd şirul! strigă oftalmologul de ocazie, cât pe ce să-şi scape masca de pe faţă.Ce, vrei să scap vreun element important.? …Deci: umflătură sub omoplatul stâng, se recomandă radiografie; mică echimoză pe coapsa dreaptă, semn al unei trombociroze acute la rutina ochiului stâng; posibilă şi o fractură deschisă a nervului optic. De unde ai, domne, nervul ăsata optic?

– Pai, să vedeţi, e tot felu’ dă şoferi contravenienţi care mă enervează.

– Nu e bine, nu e bine de loc.

– E grav, domnu doctor?

– Domnule, trebuie să studiem cu atenţie! Nimic la întâmplare! Uite, şi lângă pleoapă, ai o aluniţă, asta nu e bine! Trebuie operată!

– Vai de mine! se văită pacientul

– Lasă, asta mai târziu. Acum trebuie să-ţi spălăm ochii. Soră, sună la serviciul sterilizare, să-mi trimită vreo două-trei elevatoare, aşa, şi un perspirator; trebuie să intrăm sub cornee, să curăţăm cu atenţie…

Pacientul interveni din nou:

– Permiteţi, nu mă cheamă Cornel, mă cheamă Gigel.

– Bine, domne, atunci curăţăm sub gigee, dacă aşa te cheamă, acceptă doctorul. Ai sunat, soră?

– Da, domnu doctor, dar au zis că trebuie să mergeţi personal după aparate.

– A, ca să semnez. Domne, stai niţel aici, că acuşica viu înapoi. Soră, ia să te duci la radiologie, spune-le să pregătească aparatul de raze pentru domnu Ababei, să vedem, nu cumva are şi vreo luxaţie de iris?

Datcu şi sora Livia ieşiră din cabinet, fiind pe punctul de a izbucni amândoi în râs. Colegii lor din încăpera vecină, însă, nu aveau de ce să se reţină.

– Dom’ director, l-aţi făcut praf, aprecie Costantinescu.

– N-am văzut decât un singur om atât de prost în toată viaţa mea, îl susţinu şi domnul Tuteaşcă. Dar ăla măcar era colonel!

– N-avem timp de prostii, îi opri Datcu. Nini, e rândul tău.

Tânăra asistentă, îmbrăcată în haine de stradă, ocoli prin culoar şi bătu în uşa cabinetului de oftalmologie. Intră fără să aştepte un răspuns.

– Nu vă supăraţi, ştiţi cumva unde e domnu doctor? îl întrebă ea pe poliţistul aflat pe canapea.

– A zis că vine imediat, răspunse acesta, luat pe nepregătite. Apoi, amintindu-şi că e în pielea goală, se rostogoli în spatele canapelei, stârnind cascade de hohote în biroul vecin.

– Mulţumesc frumos, rosti Nini, aşezându-se pe un scaun. O să-l aştept.

Pacientul îşi căută, din ochi, uniforma. Era prea departe pentru a ajunge la ea fără a ieşi de sub pat, astfel încât se resemnă să rămână în acel loc, înfruntând frigul.

Aşteptarea dură cincisprezece-douăzeci de minute, timp în care invitaţii la onomastica lui Ionel Constantinescu avură timp să mai aprecieze o dată calitatea vinului adus de la Lugoj.

Apoi, directorul spitalului reapăru. Nou-venita Nini avu, binenţeles, întâietate; primi sfaturi importante pentru folosirea lentilelor de contact estetice, vru să mai afle câte ceva şi despre picăturile Visine şi, în sfârşit, plecă, urmărită de “urările” poliţistului de sub canapea.

– Ma scuzaţi, ce să facem, e femeie, motivă Datcu întârzierea. Eram la elevatoare şi perspirator, nu-i aşa? Nu prea aveţi noroc, de abia s-a reluat activitatea şi nu sunt disponibile încă decât cele de la morgă. De abia mâine se sterilizează şi ale mele, că aşa e mereu cu oftalmologia, o lasă la urmă, fir-ar să fie. Dar nu-i nimic, hai să mergem la radiologie, am vorbit şi ne aşteaptă.

Uitându-se cu atenţie în jur, Ababei ieşi de sub canapea, întinzând mâna după uniformă.

– Lăsă, nu te mai deranja să te îmbraci, îl opri doctorul. Ia ăsta, mai spuse el, întinzându-i un halat roşu, de spital şi arătându-i o pereche de papuci sub birou.

Poliţistul îl puse pe el, dar era mult prea strâmt, acoperindu-l numai parţial. Totuşi, el fu nevoit să străbată câteva holuri şi curtea interioară a spitalului, apoi trebui, din nou, să aştepte câteva minute bune până se eliberă aparatul Röentgen, iar cei câţiva pacienţi care aşteptau şi ei pe la diferite uşi îşi dădură coate şi chicotiră pe seama burţii celui cu halat roşu.

Revenind la “Oftalmologie”, poliţistul şi doctorul fură nevoiţi să se oprească de mai multe ori în drum, Datcu fiind acostat de câţiva colegi şi pacienţi, iar Ababei avu şi o mică aventură pe gheaţa din curte. Iar rezultatul “radioscopiei oculare” era deosebit de îngrijorător: se pare că era vorba de o “enterocolită a nervului optic”, conjugată cu o “pleurezie a pupilei”, diagnostic care avu darul de a-l arunca pe bietul pacient în cea mai adâncă disperare.

– Nu te îngrijora, domne, se operează şi prognosticul e destul de favorabil în cazuri din astea. În general se scapă. Nu depinde decât de dumneata, îl încurajă Datcu. Acuma … ar mai trebui nişte analize, dar, zic să nu te mai duc şi până la laborator. Ba, hai că te duc, adică mergi cu sora Livia, până mai studiez eu scopiile astea, încheie el, scotând nişte hârtii din buzunar.

Şi bietul poliţist mai trebui să facă o excursie prin două pavilioane ale spitalului, pentru a afla că doamna chimistă a plecat acasă iar altcineva nu se pricepea să ia sânge din ochi. Poate doar domnul doctor Constantinescu…

… Care însă hotărî că “scopiile sunt destul de relevante, nu mai era nevoie decât de o mică biopsie.

– Dar să vii dumneata peste vreo două săptămâni, că acum suntem mult prea aglomeraţi.

– Ce-i aia biopsie? vru să ştie Ababei.

– Nu ştii? Îţi tai o bucată mică de ochi, cel mult două-trei grame. Şi numai din ochiul drept, nu din amândoi. Nici o problemă, stai liniştit.

Apoi poliţistul primi permisunea să se îmbrace, “oftalmologul” fiind edificat, cel puţin pentru moment.

– Era bine dacă puteam vorbi şi cu profesorul, dar, din păcate, nu-i în spital astăzi. Oricum, nu-i fără speranţă, în cel mult o juma’ de an o să fii iar pe picioare. Ei, hai la re… Să trăiţi, dom’ profesor, se adresă Datcu unui bărbat în vârstă cate tocmai intra în cabinet.

Poliţistul fu nevoit să se dezbrace din nou, pentru a fi consultat şi de eminentul profesor…  Tuteaşcă. Diagnosticul nu diferi prea mult de al lui Datcu:

– Ai lucrat destul de bine, tinere, îl lăudă veteranul pe doctor, dar pata asta colorată de pe umăr n-ai văzut-o. Ei, n-are nimic, poate că se rezolvă, dar cred va fi nevoie de o operaţie în străinătate. Ei, poliţistule, ai neamuri la Banca Mondială?

MIHAI-ATHANASIE PETRESCU

30. 12. 2002

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Proze