Arhiva zilnică: Ianuarie 5, 2012

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu – Capitolul 1

un urs in oras

Între noi doi!

Când coborî în gara Braşov, Tuteaşcă se uită mirat în jur. Îşi aminti prima lui întâlnire cu acest oraş, cu cinci ani în urmă … cinci ani deja? Atunci, în ’45,în plin război, Tuteaşcă era maistru militar, iar unitatea sa se deplasa pe un nou amplasament, în Transilvania. Bombardamentele asupra Braşovului fuseseră intense; mai întâi, anglo-americanii şi englezii, cum le spuneau ei, căutaseră să distrugă I.A.R. –ul, uzina care făcea vestitele avioane de vânătoare. Apoi nemţii, în retragere, se ambiţionaseră să nu lase nici un obiectiv strategic în picioare … Cum a fost atunci … trenul militar se târâse pe lângă oraş … apoi au staţionat câteva ore în gară … Dar ce gară! Clădiri nu mai existau, de jur împrejur se vedeau grămezi de moloz şi bucăţi de şine contorsionate … iar pe câteva vagoane uitate pe linii se vedeau inscripţiile: ”ŞEF STAŢIE”, ”BIROU MIŞCARE”, ”CASA DE BILETE”.
Acum exista o gară…o adevǎrată clădire pentru C.F.R., după cum aprecie tânărul. Un fel de hambar urât, prelung, cu multe coşuri fumegânde, parcă era un tren, fără roţi şi fără şine…
Tuteaşcă nu era însă la Braşov ca să admire gara sau să facă turism. Ordinul de serviciu pe care-l avea în buzunar era clar: ”Se transferă sergentul-major tehnic de la UM … Bistriţa, la UM … Braşov” … Trebuia să se prezinte la comenduirea garnizoanei, iar de acolo avea să fie îndrumat la unitatea respectivă, oriunde s-ar fi aflat ea.
– Între noi doi, Braşovule! murmură Tuteaşcă, asemenea unui cunoscut personaj balzacian. Hai să vedem, cine s-a păcălit? Aceia, că mi-au dat transferul, sau eu, că l-am acceptat? … Dar unde-o fi garnizoana?
O fi el, Braşovul, mare şi, pentru tânărul subofiţer, necunoscut, dar militarii se descurcă repede şi uşor, mai ales când trebuie să găsească garnizoana. Iar ofiţerul de serviciu era un om cumsecade.
– Majorule, în noaptea asta dormi aici, că la ARO nu mai au camere. Îţi găsesc eu un pat unde să te culci, iar mâine îţi dau un soldat să te conducă la unitatea dumitale.
– Vă mulţumesc, să trăiţi!
– Sper că nu eşti foarte pretenţios. Noi avem aici două camere de oaspeţi, amenajate corespunzător, dar ai ghinion în seara asta că mai trebuie să sosească un tovarăş colonel Marica şi un tovarăş maior Stroe. Au fost şi dânşii transferaţi, unul de la Timişoara, celălalt de la Constanţa. Camerele alea faine trebuie să le ţin pentru ei, dar îţi pregătesc şi dumitale un pat bun … la arest … îţi dau tot ce-ţi trebuie …
Dis-de-dimineaţă, Tuteaşcă se prezentă la noul său loc de muncă. O clădire de modă veche, cu ziduri groase, de jur împrejur câteva anexe, şi, cocoţat pe un deluşor, într-o margine a curţii, pavilionul comandamentului. Şi în toate părţile brazi, o mulţime de brazi. Tuteaşcă era încântat … brazii îi produceau o mare bucurie, erau, prin înălţimea lor, un simbol al muntelui, al zborului. Iar veveriţele care se întreceau în salturi vioaie îl făcură să se gândească la libertate, chiar dacă era în curtea unei cazărmi.
Comandantul îl primi imediat la raport.
– Bine ai venit, majorule! Ai actele de transfer? Va trebui să i le dai noului dumitale şef.
– Ordonaţi?
– Eu astăzi predau comanda şi plec la Bacău. În locul meu vine un colonel Marica. La ora 11 e adunarea pe platoul unităţii. Dar până atunci ai timp să iei legătura cu plutonierul Beizadea, îi spui că-l rog eu să-ţi dea o cameră la el, la infirmerie, până-ţi găseşti o locuinţă în oraş.
– Să trăiţi!
Faptul că avea să se schimbe comandantul nu i se părea lui Tuteaşcă de bun augur. Când vine un şef, întotdeauna e hotărât să “dea armata jos din pod”. Iar dacă mai e şi la prima comandă, atunci e vai şi-amar. O să vrea să se răzbune pentru tot ce ar fi îndurat el vreodată de la şefii lui.
– Ei, om trăi şi-om vedea, îşi spuse sergentul major.
La adunare se întâlni cu noii lui camarazi. Se prezentă, află şi el numele lor, apoi asistară împreună la predarea comenzii în cadru festiv. La sfârşit, tovarăşul colonel Marica ţinu o scurtă cuvântare:
– Tovarăşi, spuse el, sunteţi foarte norocoşi să mă aveţi ca comandant, având în vedere că eu sunt foarte apreciat de forurile superioare.
Spunând aceasta, colonelul arătă cu un gest cele 7-8 decoraţii prinse la veston.
– Parcă-i mareşal al Uniunii Sovietice, comentă Tuteaşcă cu glas scăzut.
– Bǎ, majorule, ai ceva de raportat?
– Nu, să trăiţi!
– Mi s-a părut c-ai deschis gura . Vă aduc la cunoştinţă că nu voi admite nici
o derogare de la disciplina impusă de regulamente. Am dorinţa şi capacitatea să fac din unitatea asta un adevărat model. Să ştiţi că am făcut două facultăţi, adică şcoala de ofiţeri şi Dreptul, prin urmare nu-mi va scăpa nimic. Ca nişte adevăraţi comunişti, vom face totul…
… Tuteaşcă nu era comunist. Nu dădea doi bani pe toate lozincile afişate şi rostite în orice împrejurare. Pentru el, a fi membru de partid nu însemna decât o şedinţă sau două în fiecare lună şi nişte bani aruncaţi degeaba drept cotizaţie…
– Hei, majorule, tu auzi ce spun eu aici …?
– Ordonaţi, tovarăşu colonel!
– Eu vorbesc şi tu te uiţi pe muntele ăsta, cum îi zice …?
– Raportez, e Tâmpa, sări să-l lămurească un locotenent.
– Tâmpit eşti tu! ripostă colonelul. După adunare vii la raport. Şi tu la fel, se adresă el lui Tuteaşcă. O zi de arest la garnizoană! Vă învăţ eu minte să nu ascultaţi cu atenţie ordinele superiorului!

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

MARELE PREMIU de Mihai-Athanasie Petrescu

– Alo! Sunteţi familia Procororu, din Râmnicu Vâlcea?

– Da.

– Bună ziua. Suntem de la revista “Din inimă”.Vrem să vă anunţăm o veste bună : în urma tragerii la sorţi, aţi fost desemnat câştigătorul marelui premiu oferit de revista noastră.

– Wow! Vă mulţumesc! Nici nu ştiu ce să spun…

– Domnule Procororu, noi suntem cel mai bucuroşi. În felul acesta demonstrăm că suntem o publicaţie serioasă şi ne pare bine că putem aduce câteva clipe fericite în viaţa cititorilor noştri. Vă aşteptăm poimâine la ora 11 la sediul redacţiei pentru a vă înmâna premiul. Bună ziua!

Astfel de convorbiri s-ar putea să aibă loc adesea. Multe publicaţii iniţiază concursuri cu mulţi câştigători. Dar pentru fiecare dintre ei, premiile, şi mai ales anunţarea lor, reprezintă momente unice. Cine nu se bucură când câştigă ceva?

Chivu Procororu era un om normal şi, ca orice om normal, a simţit cea mai mare bucurie când a aflat că a obţinut marele premiu al revistei “Din inimă”. Nu citise în viaţa lui revista, nu ştia cu ce se ocupă, şi nu ştia nici că ar fi participat vreodată la vreun concurs. Dar ce contează? A câştigat, şi asta trebuia sărbătorit.

– Alo? Ioane?…Mache?…Sică?…bă, am câştigat marele premiu, hai

deseară la “Bella Donna”. Fac cinste!

Nici doamna Procororu nu a rămas insensibilă la succesul soţului ei.

– Alo? Tănţica? Vai, dragă, ce bine-mi pare că te-am găsit! Auzi, ia-le tu pe toate fetele şi veniţi pe la mine … da, tu, Chivu a câştigat un concurs … sigur că ne bucurăm…haideţi încoace,că fac ceva bun! Pa, vă aştept.

A fost o seară de pomină. La “Bella Donna” s-au băut cele mai fine licori. S-au golit chiar şi sticlele aflate de mai multe luni în bar, cele la care nimeni nu îndrăznise până atunci să tânjească, din cauza preţului.

Doamna Procororu, la rândul ei, s-a întrecut pe sine. “Fetele” îşi vor aminti multă vreme ce prăjituri au gustat la prietena lor. Reţetele au fost scoase din cartea aceea franţuzească, oare cum se numeşte? Iar ingredientele, care nu se găsesc la orice Alimentara, au venit de la Casa de comenzi … , numărul e în carte.

Spre dimineaţă, când familia s-a reîntregit, ambii soţi erau mulţumiţi.

– I-am sătu … hâc … lat peee toţi …! N-o săăă … hâc … zicăă că … hâc … sunt … hâc … zgâââârcit …

Bine-ai făcut. Of, ce mă-nţeapă ficatul, cred c-am exagerat puţin, dar le-am dat clasă. Unde mai pupă ele ce le-am servit eu?

A doua zi, când să plece la birou, domnul şi doamna Procororu au avut o scurtă şedinţă :

– Draga mea, mâine trebuie să plec la Bucureşti. Să-mi dai niste bani, vreau să-mi iau bilet de la agenţie, să fiu sigur.

– Ce bilet, scumpule! Mergem amândoi, doar n-o să te las singur acolo, şi luăm maşina.

– Bine, atunci o să iau Dacia, s-o spăl, să alimentez…

– Păi da! Vrei să ne faci de râs cu Dacia la ăia la revistă? Mai bine vorbesc cu Vali, să împrumutăm de la ei BMW-ul. Las’ pe mine!

Dacă Vali a fost cucerită de entuziasmul doamnei Procororu şi a cedat BMW-ul fără multă luptă, în schimb şeful domnului Procororu a fost de neclintit :

– Cum o să-ţi dau o zi liberă, domne? Doar ştii foarte bine că e sfârşit de lună şi că ai atâtea lucrâri de terminat.

– Da, domnu’ şef, dar e o situaţie specială…

– Nu se poate!

– Domnu’ şef, vă rog frumos, măcar concediu fără plată!

– Măă, Chivule, uite ce-i : sau vii mâine la birou, sau nu mai vii de loc. În perioada asta nu lipseşti decât dacă eşti bolnav. Ai înţeles?

Da, sigur că a înţeles.

– Mă Mache, salvează-mă! Împrumută-mi şi mie o sută de mii, mă! Uite, şeful nu mă învoieşte, zic să mă duc la doctor, să-mi iau medical, ce naiba să mai fac?

Iar a doua zi, dis-de-dimineaaţă, în faţa blocului doamnei Vali se dădeau ultimile sfaturi :

– Chivule, să ai de grijă la viteză! Vezi că asta nu e Dacie, te fură viteza de nici nu bagi de seamă.

– Fii liniştită, draga mea, doar avem suta de mii de kilometri de experienţă la volan. Doar ştii că bărbatu-meu e un şofer perfect. În cincisprezece ani, nici o zgârietură.

Într-adevăr, experienţa domnului Procororu ca şofer de Dacie era extraordinară. S-a văzut când erau pe autostradă ; asfaltul, destul de neted, drumul drept, ca şi traficul destul de lejer la acea oră nu erau de natură să ingrijoreze un conducător auto aşa de bun.

– Ce frumos merge maşina asta, Chivule dragă! Nici nu zici că ai trecut de 140!

– Cum? Ce? … care 140?

– Chivule! Ai grijă ce faaci, ţine drept! Vai de mine!

Nu afost ceva grav. Doar că, sărind peste bordura scuarului dintre sensurile drumului, frumosul BMW a rămas cu o aripă şifonată şi cu un far spart. Şi spoilerul era puţin rupt, dar, nu-i aşa, toate se repară.  Se îndreaptă, se lipesc …

Necazul e că, din cauza unui accident minor, au ajuns la Bucureşti cu câteva ore mai târziu decât prevăzuseră. Iar în capitală se pare că poliţiştii ăştia au un fix : cum văd o maşină cu număr de provincie, se simt obligaţi să fluiere. Nu contează pentru ce, inventează o contravenţie pe loc.

– Domnu’, dumneavoastră nu cunoaşteţi semnificaţia indicatorului de la colţ? De ce aţi intrat pe sens interzis?

– Domnule colonel, mă grăbeam, şi…

– Se vede că vă cam grăbiţi şi după starea maşinii dumneavoastră. Vă rog să vă pregătiţi banii pentru amendă! Şi nu sunt colonel, sunt plutonier major! Vă rog să respectaţi gradul!

Mai poţi să negociezi?

La  sediul revistei, redactorul-şef îi aştepta de peste şase ore.

– Ne cerem scuze pentru întârziere, dar am avut câteva mici neplăceri pe drum, ştiţi…

– Bine, domnule, să trecem peste asta. Hai să vă dau repede premiul, deja am pierdut destul timp.

– Domnule redactor-şef, mă scuzaţi, nu m înţeles prea bine la cât se ridică suma pe care am câştigat-o…

– Suma? Domnu’, noi nu suntem bancheri, ca să vă putem oferi bani! Premiul este oferit de spnsorul nostru, care este din acelaşi domeniu de activitate ca şi revista. Va trebui să mulţumiţi fabricii de medicamente “Tratamentul”, prima întreprindere de profil cu capital privat din mediul rural!

– Medicamente?

– Da, domnule Procororu! Suntem mândri să vă oferim acest pachet, care conţine medicamente pentru tratamentul bolilor cardoi-vasculare, în valoare de un milion de lei! Vă rog să zâmbiţi pentru fotografie!

– Şi, de abia acum, văzând materialele afişate pe pereţi, înţeleseră eroii

noştri că revista “Din inimă” se adresa celor bolnavi de inimă. Unde erau milioanele visate? Adio visuri de îmbogăţire, adio visuri de mărire! Nişte amărâte de doctorii …

Nu poţi întoarce voia sorţii. Le rămânea doar să completeze formularul cu datele personale şi să-l semneze, apoi să semneze un contract de publicitate (neplătit,doar câştigaseră destul), şi apoi , hai acasă…

Dar … Extraordinar, încă un poliţist?

– Actele la control, vă rog? Unde doriţi să vă deplasaţi?

– Unde să mai mergem? Acasă, la Vâlcea.

– Domnule conducător auto, nu cunoaşteţi că nu puteţi să circulaţi noaptea având farul din stânga defect? Vă sfătuiesc să rămâneţi în Bucureşti până mâine şi să plecaţi numai pe lumină.

Ce păcat că nu au rude în Bucureşti! Ar fi putut cere găzduire…că

hotelurile sunt atât de scumpe!

Dimineaţa, odată cu primele raze ale soarelui, cel care fusese frumosul

BMW al lui Vali o porni din nou spre autostradă. Dar când e să-şi bage coada …

– Ce-o avea motorul ăla de se opreşte?

– Indicatorul de colo nu cumva arată benzina?

– O fi dereglat. Ce, nu i-am făcut plinul aseară?

Îl făcuse, ce-i drept, dar cineva trecuse probabil prin parcarea hotelului în timpul nopţii si rămăsese în criză de carburanţi.

– Tu mai ai ceva bani rămaşi, să mai punem benzină?

– Cât mai e litrul?

– Ce, parcă tu nu ştii?

– Ba ştiu. Ne-or ajunge 10-12 litri?

Le-au ajuns…până pe Dealul Negru. Noroc că i-a văzut un prieten  cum arătau un furtun şi un bidon gol pe marginea drumului şi i-a ajutat să ajungă acasă. Mai sunt şi oameni cumsecade pe lumea asta!…

… Dar printre ei u se număra Vali :

– Aşa v-am dat eu maşina?

– Păi, am avut ghinion pe drum … să vezi …

– Ce să mai văd? N-aveţi  decâ s-o reparaţi! Urgent!

– Păi, nu ai CASCO?

– De unde CASCO, dragă? Voi ştiţi cât costă la BMW?

– Vreun milion?!

– Da, că o fi Lăstun? Nu mă interesează, mie să-mi aduceţi maşina aşa

cum v-am dat-o!

Era normal să aibă o astfel de pretenţie. Aşadar, următorul drum a fost la Service.

– Da, domnule, avem toate piesele necesare : un far stânga, o aripă faţă, spoilerul, calandrul…

– Calandrul nu, mai ţine…

– Cum să ţină, domnule? Uitati, are o grilă spartă, vedeţi?

– Dar aripa nu se poate îndrepta?

– Doamnă dragă, la BMW se înlocuieşte, nu se îndreaptă. Staţi să fac un calcul aproximativ al devizului … 35 de milioane … aproximativ …

– Poftim?

– Aproximativ!

Ce să-i faci, cine greşeşte, plăteşte.

– Cum facem, dragă?

– Scoatem tot ce avem la C.E.C. Cu dobânzi, poate se fac vreo şase, şapte milioane.

– Şi restul?

Au găsit şi celelalte 28 de milioane. Pe Dacie au luat 10 milioane, iar restul au împrumutat de la Provident, 55 % dobândă pe an. BMW-ul şi-a recăpătat aspectul iniţial, iar Vali a jurat că nu-l mai dă niciodată la prieteni. Apoi şi-a încheiat o asigurare CASCO. Să fie.

Aventura s-a terminat, doamna şi domnul Procororu au rămas să-şi facă socotelile.

–         seara la “Bella Donna”………………..563000 (cu bacşiş cu tot)

–         prăjiturile pentru “fete”……………….285000 (comisionarul de la casa de comenzi a refuzat bacşişul) (bine-a făcut) (Fraierul!)

–         concediu medical de trei zile……….100000 la doctor (plus banii pierduţi din salariu)

–         amenda………………………………..250000 (că nu puteai să fii mai atent!)

–         benzină………………………………..800000 (ce-or fi făcut ăia la BMW aşa rezervoare mari!)

–         hotel…………………………………..250000 (de parcă ar fi fost la Intercontinental!)

–         medicamentele pentru inimă câştigate (şi aruncate, de ciudă,la prima pubelă)………………………………..1000000

–         medicamentele pentru inimă de care au avut nevoie amândoi după aceea, plus banii daţi la doctori…………cine mai ştie …

Aici trebuia să fie sfârşitul poveştii, dar …

– Alo! Domnul Procororu? Suntem de la revista “Din inimă”, şi …

– Nu mai accept nici un fel de premiu. M-am lămurit!

– Liniştiţi-vă, nu vrem să vă oferim premii; dimpotrivă : ştiţi, s-a strecurat o mică greşeală, ne cerem scuze, dar nu dumneavoastră trebuia să fiţi anunţat câştigător, ci domnul Minu Proorocu, din Râmnicu Sărat. O să vă rugăm să ne aduceţi, sau să ne trimiteţi urgent pachetul acela de medicamente …

– Bine, dar eu nici măcar nu ştiu ce  era în pachet!

Iar a doua zi :

– Poştaaaa! O recomandată pentru domnul Procororu!

– Mersi frumos.

– De la cine e, dragă?

– De la procuror…

– Ce vrea?

– Ce vrea?! “Cu regret vă aducem la cunoştinţă că sunteţi convocat la

parchet pentru cercetarea infracţiunii de “substituire de persoană”…

… de data asta e sfârşitul. Şi al poveştii, şi al eroului. Medicamentele pentru inimă nu i-au mai ajutat …

Scrie un comentariu

Din categoria Proze